22 decembrie 2012

O bucurie nemărginită în suflete ...



Luni, 17 noiembrie 2012, am fost la Centrul de zi și recuperare Sf. Vasile ...


A fost o zi frumoasă, așa cum sunt toate zilele în care simți că dăruiești ...


Am ajuns și am pus repede darurile sub brad. Nu vroiam sa ne surprindă cei mici! Copiii erau pregătiți: urma ca la serbarea lor - de altfel prima pentru ei - să vină Moș Crăciun. 


Au venit îngerașii, au cântat cu patimă și dedicare, au spus chiar și câte o poezie ... Părinții, emoționați au făcut sute de fotografii  ... 

La un moment dat a venit Moșul, încărcat de cadouri. Atâta bucurie în sufletele lor cum rar întâlnești ...  Greu de exprimat în cuvinte ...

A fost o zi în care am pictat cel mai frumos tablou: copii voioși, nerăbdători și încântați, părinți plini de duioșie și iubire ... Iar pentru noi ... încă o zi în care ne-am umplut inimile cu bucuria de a dărui!

Iată și câteva fotografii - doar cele pe care le putem face publice căci trebuie să protejăm imaginea copiilor. 

Acum pășim mai departe, cu următorul eveniment caritabil: Daruri pentru copiii internați la Sectia Oncologie a Spitalului Marie Curie.

Când? Luni, 24.12.2012

Unde? Spitalul Marie Curie, ora 11:00, să oferim darurile pregătite copiilor.


Dacă poți și vrei să participi la acest eveniment, te rog sa iți confirmi prezența până cel târziu sâmbătă, 15.12.2012 printr-un comentariu la acest articol. Nu va fi făcut public.

12 decembrie 2012

Mărturia unei femei care a pierdut un copil ...



"Nu aş mai face-o niciodată, indiferent de părerea celor din jur".  

"Mi-am avortat copilul. Odată cu el a murit şi ceva din mine, ceva ce nu mai poate fi nicicând trezit la viaţă. Astăzi nu aş mai lua o asemenea hotărâre, indiferent ce ar spune cei din jur. Trăiesc cu o frică în mine de care nu mai pot scăpa. Am coşmaruri în care îmi apare o fetiţă care fuge spre mine, cu braţele întinse şi întreabă mereu: "De ce, mămico? De ce ?"

Apoi mă trezesc udă de transpiraţie. Acest vis şi privirea fetiţei mă urmăresc continuu de când am avut acea intervenţie. De ce numai eu sunt pedepsită pentru fapta mea, nu şi prietenul meu, deşi a fost şi el părtaş?

Relatez această întrebare pentru folosul tuturor femeilor. Gândiţi-vă foarte bine ce faceţi, pentru că vă vor chinui visele şi vă vor urmări privirile celor care nu mai sunt ... nu permiteţi nimănui să vă constrângă, pentru că viaţa voastră va fi distrusă. 

Părintele Cleopa spunea că sufletele copiiilor avortaţi stau într-un loc unde nu este nici întuneric, nici lumină. Nici nu se bucură, nici nu se chinuiesc. "Femeilor creştine, nu ucideţi copiii de tinere, că veţi rămâne fără mângâiere în viaţă. Nu avortaţi copiii după primele naşteri, că Dumnezeu vă va răpi unul din cei născuţi mai înainte. Nu-i omorâţi nici mai târziu, ca să nu vă îmbolnăviţi de boli fără leac, nemaiavând timp de pocăinţă".

 Astăzi, se avortează în ţară aproape două milioane de copii pe an. Iar ceea ce este mai dureros este faptul că cele mai multe avorturi le fac mamele creştine ortodoxe, în timp ce femeile de altă religie - şi chiar rromii - niciodată nu îşi avortează copii.

Mă rog Maicii Domnului să vă lumineze şi să vă dea putere, înţelepciune şi un pic de dragoste şi milă pentru copiii voştri, cei ce sunt trup din trupul vostru, suflet din sufletul vostru, copiii voştri nevinovaţi. Amin.

PS. Aceste rânduri le-am scris cu gândul la Maya.

6 decembrie 2012

O poveste adevarata ....

Am citit un articol despre o intamplare adevarata, care m-a intristat si ma preocupa, avand in vedere ca exprima comportamentul obisnuit al celor mai multi dintre noi. Insa, sa dam citire intamplarii:

"Un doctor intra grabindu-se in spitalul unde era angajat, deoarece fusese chemat pentru o operatie urgenta si neprevazuta. In fuga, merge direct la cabinetul lui, se schimba si alearga spre sala de operatii unde era asteptat. Pe coridor, langa sala de operatii se plimba agitat tatal copilului care urma sa fie operat. Acesta, vazandu-l incepe sa-i strige indignat cu glas revoltator:

- De ce ai intarziat atata sa vii? Nu stii ca viata copilului meu este in pericol? Nu ai niciun fel de sentiment al responsabilitatii in ceea ce faci?

Doctorul il priveste zambind si-i spune:

- Iarta-ma ca nu eram la spital! Dar am venit cat am putut de repede, imediat ce m-au anuntat. Acum incercati sa va linistiti, ca sa-mi pot face si eu treaba.

- Sa ma linistesc??!... Daca fiul dumneavoastra ar fi fost acum in sala de operatie, ati fi putut fi linistit? Daca fiul dumneavoastra era in pericol de moarte, ce ati fi facut? raspunse tatal foarte revoltat.

Doctorul incearca sa zambeasca din nou si-i raspunde:

- V-as fi spus ca din pamant suntem si in pamant ne vom intoarce, binecuvantat fie numele Domnului in veci! Rugati-va acum! si noi vom face tot posibilul sa fie totul bine, cu ajutorul lui Dumnezeu…

- Suntem buni sa dam sfaturi! Cand nu are legatura cu noi este usor! sopti tatal.

Operatia incepe si dureaza cateva ore. La un moment dat doctorul iese bucuros din sala:

- Slava Domnului! Fiul dumneavostra a fost salvat. Si fara sa astepte raspunsul tatalui isi continua mersul grabit pe coridorul spitalului… Daca aveti vreo nelamurire intrebati asistentele.

-De ce sunteti atat de arogant? Nu puteti astepta cateva minute?

Asistenta tocmai iesea din sala de operatii si auzindu-l, il priveste cu compatimire. Acesta continua, scuzandu-se:

-Vroiam sa-l intreb despre situatia fiului meu, in ce stare se afla... Dupa cateva clipe de tacere, intreaba unde a plecat doctorul grabit.

Iar asistenta plangand ii raspunde:

- Fiul lui a murit ieri intr-un accident de masina! Cand l-am instiintat sa vina pentru fiul dumneavoastra era la inmormantarea copilului lui, si a rugat Preotul daca poate sa opreasca slujba caci a intervenit ceva; iar acum cand fiul dumneavoastra a fost salvat, a plecat fugind sa participe la slujba inmormantarii!..."

Trist, dar adevarat!... Si ma gandeam cat de grabiti suntem sa tragem "concluziile" potrivite, cat de repede dam vina pe ceilalti fara sa constientizam cat suntem de intunecati uitandu-ne la durerea nostra, sau mai grav, la placerea noastra! Alergam cu o viteza uimitoare sa ne bucuram noi, sa ne rezolvam problemele noastre, sa ne indreptatim pe noi!...

Si totusi exista oameni care-si sacrifica timpul lor, punandu-se in slujba celuilalt. Exista oameni care se jertfesc pe sine pentru a-si putea ajuta fratele. De cata putere sufleteasca este nevoie pentru asa ceva? De cate ori a sangerat inima lor, dar s-au consolat cu bucuria celuilalt?... Vedem chipul unui om, nu-i putem vedea durerea; vedem superficial si de multe ori judecam stramb; vedem "pe-ale noastre", suntem ajutati cu jertfa, si tot nemultumiti ramanem cateodata!

Nimic nu ni se cuvine, totul este un dar! Nimeni nu-i obligat sa faca ceva, ci suntem datori mereu. Suntem datori pentru ca "cine face, lui isi face" spune un proverb romanesc. Si mai mult decat atat, “dragostea nu este o simpla consolare, ci lumina!” spunea Nietzsche, iar eu ma gandesc la Lumina (cu litera mare, la Hristos) de care toti avem nevoie.

Daca nu putem face si noi nimic pentru acesti oameni de jertfa, cel putin sa recunoastem ca ne-au fost de folos, fara sa ne eschivam in a multumi, atat Domnului, cat si lui. Intamplarile "inocente" din viata noastra nu fac altceva decat sa ne descopere cine suntem cu adevarat, nu ne modeleaza caracterul. Nu e o scuza "asa s-a nascut!", este trist ca "nu a invatat!" sa fie om. "Omul dinafara nu este decat o oglinda a celui dinauntru" (Sf. Macarie cel Mare). 

Pretuiti oamenii de jertfa, rugati-va ca Dumnezeu sa-i intareasca in slujba pe care si-au ales-o, cautati sa-i sprijiniti in tot ceea ce fac; si astfel ne aratam recunostinta fata de Domnul.

Va rog frumos, "nu faceti nimic in duh de cearta, nici de slava desarta, ci cu smerenie unul pe altul socoteasca-l mai de cinste decat este el insusi" (Filipeni 2, 3).

Arhim. Siluan Visan